Partidul Republican din România

Cererea a fost însoţită de actele necesare, conform legislaţiei existente la acea dată, referitoare la partidele politice (statutul, platforma program, dovada existenţei unui sediu, precum şi adeziunile a 325 membri fondatori.

Trebuie menţionat că acest demers juridic a fost iniţiat şi înfăptuit, după ce un alt partid politic, cu aceeaşi denumire, înfiinţat şi înregistrat ca persoană juridică în luna ianuarie 1990, cu sediul central în Bucureşti, a fuzionat, în vara anului 1993, cu Frontul Democrat al Salvării Naţionale, (FSN) (rezultat în urma sciziunii care s-a produs în cadrul fostului Front al Salvării Naţionale), fiind absorbit de către respectivul partid, care a mai absorbit câteva partide mai mici, după care şi-a schimbat denumirea în: Partidul Democraţiei Sociale din România. Considerând că modul în care s-a adoptat decizia de fuziune, în cadrul PR a fost nestatutară, urmărindu-se doar satisfacerea pretenţiilor unor membri din conducerea acestui partid şi, în principal, a celor care au purtat negocieri privind realizarea fuziunii, negocieri la care nu au fost chemaţi să participe toţi membrii comisiei de negociere aleasă de către organul central de conducere al PR (Directoratul Executiv), ci doar o parte, care n-au negociat condiţii corespunzătoare de realizare a unei alianţe politice, cum trebuia să se întâmple, conform hotărârii aceluiaşi organ central al PR, ci o fuziune, prin care PR urma să fie absorbit de către FDSN, ceea ce s-a şi întâmplat, iar cei care au negociat-o să fie răsplătiţi prin funcţii corespunzătoare în cadrul organelor centrale de conducere ale FDSN.

După întrunirea respectivului Congres şi adoptarea, în condiţii de convocare nestatutară, a deciziei de fuziune prin absorbţie, reprezentanţi ai mai multor organizaţii teritoriale care au contestat modul în care s-a adoptat respectiva decizie, la iniţiativa organizaţiei judeţene Timiş, au depus o contestaţie la Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Grupul de iniţiativă care a depus contestaţia, lărgit, între timp, şi cu reprezentanţi ai altor organizaţii teritoriale ale fostului PR, au luat, în aceste condiţii, hotărârea de a reînfiinţa PR, dar cu sediul central Timişoara, ceea ce s-a şi întâmplat, în data de 14. 12.1993, printr-o Decizie Civilă a Tribunalului municipiului Bucureşti, despre care s-a făcut referire anterior.

Noul PRdR astfel înfiinţat s-a străduit să iniţieze o alianţă politică de unitate naţională, având în vedere politica antinaţională promovată de către guvernarea de atunci, continuată din nefericire şi de guvernarea care a urmat, precum şi de către actuala guvernare, dar nu a reuşit.

Drept consecinţă PRdR s-a reînregistrat juridic, la Tribunalul municipiului Bucureşti, ca urmare a depunerii dosarului de reînregistrare juridică Nr.35/P/1996, prin Decizia Civilă Nr.86, dată în Şedinţa Publică din data de 24.09.1996, pe baza unor tabele însumând 11.617 membri fondatori.

Afectat de efortul depus pentru reînregistrarea juridică în chiar anul electoral (nu întâmplător impusă, prin lege, de partidul aflat atunci la guvernare:PDSR), PRdR nu a mai putut face faţă, în mod corespunzător, condiţiilor în care s-a desfăşurat campania electorală a alegerilor generale obţinând , rezultate slabe şi neconcludente la respectivele alegeri, nereuşind să devină partid parlamentar deşi la alegerile locale obţinuse rezultate notabile în unele judeţe (Timiş, Brăila, Maramureş, Cluj, Suceava şi altele).

Constatând, după alegeri, că Convenţia Democrată din România, care a câştigat alegerile generale parlamentare şi prezidenţiale practică tot o politică antinaţională (exemplu: modul în care a fost negociat şi încheiat tratatul bilateral cu Ucraina, asocierea la guvernare a partidului etnic: UUniunea Maghiară din România şi altele), PRdR a căutat să se alăture unei iniţiative de constituire a unei alianţe naţionale, pe care le-a sprijinit corespunzător, dar care, din nefericire, au eşuat.

Atunci au înţeles conducătorii PRdR, deşi au bănuit încă din timpul purtării tratativelor, că apără şi promovează unitatea naţională cu prioritate, precum Partidul România Mare, Partidul Naţional al Reîntregirii, Partidul Unităţii Naţionale din România şi altele, nu doreau, de fapt, să contribuie la constituirea unei alianţe politice de unitate naţională, care să aibă finalitate electorală şi să constituie o bază de fondare a unui partid naţional autentic şi puternic, capabil să aibă un rol semnificativ în viaţa politică din România şi să acceadă la guvernare pentru a stopa cursul politicii antinaţionale practicată la guvernarea din 1990 încoace şi care se practică şi în prezent.

Tot atunci s-a putut constata că o serie de lideri politici care se declarau naţionalişti erau de fapt marionete politice manipulate corespunzător de către o reţea subversivă formată din forţe nomenclaturiste ale vechiului regim comunist-ceauşist securişti şi pecerişti), care dorea să profite şi să se îmbogăţească rapid pe seama jefuirii economiei naţionale, printr-o privatizare frauduloasă, precum şi să infiltreze şi să manipuleze partidele politice mai importante, în folosul propriilor lor interese, ceea ce s-a şi întâmplat.

Realizând ca mai toate partidele importante din România reprezentau de fapt structuri clientelare politice şi un partid care să aplice doctrine politice autentice şi îngrijorat mai ales de lipsa unui partid naţional autentic şi puternic, capabil să acceadă la guvernarea ţării, conducerea PRdR a hotărât modificarea doctrinei politice a PRdR, din: social liberală în: naţională, precum şi transformarea PRdR într-un partid care să aplice o politică specific naţională, în care scop s-a hotărât convocarea Congresului Convenţiei Naţionale a PRdR, la Timişoara în data de 20.11.2000.

Aflându-se că PRdR doreşte să-şi schimbe doctrina politică şi să se transforme într-un partid care să promoveze, în viitor, o doctrină politică naţională, în cadrul PRdR s-a activat un grup de presiune provenit în marea sa majoritate din fostul PR, format din conducători ai unor organizaţii judeţene care nu obţinuseră rezultate corespunzătoare la alegerile locale, dar care erau membri în conducerea centrală a PRdR, care s-a străduit să împiedice întrunirea Convenţiei Naţionale în data de 20.11.2000, la Timişoara, făcând presiuni pentru întrunirea respectivului for pentru o dată ulterioară alegerilor generale din anul 2000.

A urmat un proces îndelungat, cu grupul disident, susţinut de fapt 8INCLUSIV FINANCIAR) DE CĂTRE FORŢE POLITICE OSTILE PERSPECTIVEI DE CONSTITUIRE A UNUI PARTID NAŢIONAL AUTENTIC, CARE A DAT CÂŞTIG DE CAUZĂ, ÎN FINAL, GRUPULUI DISIDENT, PRECUM ŞI UNEI PSEUDO Convenţii Naţionale ( nestatutare) organizată la Bucureşti de către acest grup, dar nu cu delegaţi aleşi în acest scop, de către organizaţiile teritoriale ale PRdR pe baza unei norme de participare, ci cu acei membri care au dat curs invitaţiei de a participa la respectiva Convenţie Naţională.

Ca urmare a Deciziei Tribunalului municipiului Bucureşti care prin intermediul procurorului, a avantajat …. grupul disident, dezavantajând, în acelaşi timp, conducerea PRdR a invalidat Convenţia Naţională de la Timişoara, dar a validat pseudo Convenţia Naţională de la Bucureşti) sediul central al PRdR a fost mutat la Bucureşti, iar gruparea dizidentă a preluat conducerea centrală a PRdR, în cursul lunii mai 2003.

Nu întâmplător iniţiativa constituirii unui asemenea partid, denumit Partidul Naţional din România (PNdR), a primit tot de la organizaţia municipală Timişoara a PRdR, pentru care a şi început campania de strângere de semnături de susţinere din partea celor care doresc să devină membri fondatori ai unui asemenea partid, încă din primăvara anului trecut, campanie prevăzută a se finaliza după încheierea alegerilor locale din luna iunie 2004, urmând ca PNdR astfel format să participe la alegerile generale din acest an, dacă acest proiect va putea fi finalizat în mod corespunzător.

În anexa specială a acestui număr al revistei Politica Naţională sunt incluse o serie de imagini documente şi comunicate publice date de către PRdR, selectate dintre cele mai semnificative din perioada, în care a existat, a căror rol, mai mult istoric, dorim totuşi să-l consemnăm pentru ca generaţiile viitoare să ştie că au existat şi alte partide în afara celor care au nenorocit România după Revoluţia Socială din decembrie 1989, dar care n-au putut avea un rol politic determinant, cum l-ar fi dorit şi l-ar fi şi meritat, deoarece nu au acceptat să facă compromisuri degradante.