Dacă pentru a elimina de la Puterea supremă în Stat regimul de dictatură comunistă în anumite foste ţări cu regim comunist din estul Europei au fost suficiente aşa numite revoluţii de catifea, sau mici lovituri de Stat, în România a fost nevoie de o revoluţie sângeroasă deoarece clanul familial care acaparase Puterea supremă în Stat a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a nu pierde această Putere.

Această diversiune care a fost ulterior numită: atacul teroriştilor, sau: episodul terorist al revoluţiei, a făcut mai multe victime decât reprimarea de până atunci, realizată prin trupele de represiune, la comanda fostului dictator: Nicolae Ceauşescu, inclusiv din rândurile forţelor Armate, care nu ştiau că au ca adversari trupe specializate în diversiune tot din cadrul Armatei şi care erau dirijate, în secret direct de către conducătorul suprem al Armatei, din acea perioadă.

Această dramatică şi cinică manipulare, încă nerecunoscută oficial, dar evidenţiată şi acuzată de mult, inclusiv de către mine, a avut ca efect şi deturnarea revoluţiei în favoarea unor grupări de interese ale fostei nomenclaturi PCR-iste, a fostei conduceri a Armatei Române a Securităţii, precum şi a unor ţări străine ostile României între care, în primul rând trebuie menţionate: SUA, URSS, Ungaria şi Israel care şi-au infiltrat factori de influenţă în cadrul Consiliului Central de conducere a Frontului Salvării Naţionale, structură politică înfiinţată ad-hoc, fără nici un merit în înfăptuirea adevăratei revoluţii (care s-a încheiat în data de 22.12.1989, în jurul orei 13, odată cu fuga fostului Comitet Central al PCR), dar cu un rol deosebit de important în confiscarea (furtul) revoluţiei şi deturnarea acestui eveniment deosebit, înfăptuit de către Poporul Român) în favoarea unor grupări de interese reprezentând fostul partid de guvernământ (PCR), fosta conducere la nivel de vârf a Armatei şi a Securităţii, precum şi a guvernelor de atunci ale ţărilor anterior menţionate.

Ca urmare a acestei acţiuni, conducerea Puterii supreme în Stat a fost acaparată de către fostul FSN, a cărui conducere la nivel de vârf era, la rândul său, acaparată de factorii de influenţă ai sferelor de interese şi externe menţionate anterior, care a procedat nu la reformarea sistemului comunist care exista în România, ci la înlocuirea acestuia cu un sistem capitalist, prin lichidarea economiei de Stat în folosul clientelei politice asociată sferelor de interese menţionate anterior, care s-au …….. , prin factori de influenţă, atât în conducerea principalelor instituţii de Stat, cât şi în conducerea principalelor partide politice care s-au înfiinţat, pe lângă FSN, care a avut din decembrie 1989 şi până în mai 1990 un rol de conducător şi deţinător al Puterii supreme în Stat, ce formaţiune politică-civică de masă, chipurile rezultată din revoluţie, iar ulterior de partid politic, care a intrat în competiţia electorală şi, prin capitalul politic acaparat în mod subversiv prin diversiune armată şi prin manipulare mediatică, a câştigat primele alegeri generale libere organizate în România după Revoluţia Socială Română din decembrie 1989.

Mulţi mi-au reproşat integrarea FDR în FSN, imediat după revoluţie, şi chiar m-am acuzat că am vândut FDR-ul FSN-ului, că am fost agentul lui Ion Iliescu la Timişoara, sau că am fost agent KGB, sau chiar agent maghiar.

A trecut suficient timp de atunci ca cei care mi-au adus asemenea acuzaţii, cazul în care s-au fost, la rândul lor, agenţi ai sferelor de interese, Revoluţia Socială Română din decembrie 1989, să se poată convinge că acuzaţiile care mi-au fost aduse atunci era neîntemeiate şi că se urmărea, de fapt, înlăturarea mea de la, conducerea FDR, prin orice mijloace, inclusiv prin discreditare şi calomnie.

S-a putut de asemenea contesta că în FDR au existat destui oameni care reprezentau, de fapt, interesele fostului regim comunist-ceauşist, fiind factori de influenţă, sau doar de informare, structuraţi în cadrul FDR, dar care, din fericire, deşi au încercat de mai multe ori, n-au reuşit nici să mă înlăture, de la conducerea FDR, în timpul revoluţiei şi nici să treacă FDR-ul sub controlul fostei nomenclaturi locale PCR-iste, în care consider incluse şi instituţiile care au participat la reprimarea revoltei declanşată la Timişoara, în data de 20.12.1989, adică: Miliţia, Securitatea şi Armata.

Datorită acestei motivaţii prestigiul Timişoarei ca oraş, a rămas atât de preţuit atât în ţară, cât şi în străinătate, deoarece, la Timişoara cei care au condus înfăptuirea Revoluţiei, respectiv conducerea FDR, a preluat ulterior, în mod determinant, şi conducerea judeţului Timiş, precum şi a oraşului Timişoara, chiar dacă organele principale, constituite în acest scop, au inclus şi reprezentanţi ai Armatei, precum şi ai unor instituţii importante la nivel judeţean şi local. Deşi s-a integrat temporar în cadrul FSN, pentru a asigura o conducere unică a luptei împotriva aşa zişilor terorişti, FDR a asigurat preluarea Puterii teritoriale de Stat, la nivel judeţean şi local şi a exercita-o, în calitate de formaţiune majoritară, într-o coaliţie din care mai făceau parte, în minoritate, reprezentanţi ai Garnizoanei militare Timişoara, precum şi ai unor întreprinderi importante din judeţ şi oraş. În această alcătuire s-a procedat la preluarea conducerii instituţiilor şi întreprinderilor de Stat prin intermediul unor Consilii locale de FSN.

Preocupaţi de această activitate, care nu a fost deloc uşoară, conducerea FSN nu a avut nici timpul şi nici abilitatea de a se ocupa de consolidarea, ca structură politică, a FDR, într-un context în care se înfiinţaseră deja o serie de partide politice care promovau interese specifice unor grupări ce reprezentau fie fostul PCR, fie fostele partide istorice desfiinţate de către regimul comunist.

Deosebit de avide în a pătrunde la nivelul Puterii supreme la nivelul central precum şi la nivelul teritorial, aceste noi partide au desfăşurat o propagandă deosebit de susţinută şi inclusiv agresivă şi chiar subversivă la adresa FDR, integrat în FSN, în cadrul judeţului Timiş, împotriva FSN, în celelalte judeţe.

În judeţul Timiş, în plus, s-a format o structură clientelară din reprezentanţi ai fostului PCR, precum şi ale fostelor instituţii care au participat la reprimarea revoluţiei (Securitate, Miliţie, Armată), deşi nu la nivel de vîrf deoarece vîrfurile au fost arestate şi implicate în cunoscutul proces denumit generic: Timişoara.

Folosind metode specifice fostei Securităţi (trafic de influenţă, propagare de zvonuri false, organizare de manifestări de protest abil dirijate), reprezentanţii acestor sfere de influenţă au reuşit să creeze o stare de tensiune corespunzătoare în cadrul FDR, precum şi o sciziune cu formarea unei grupări aservite conducerii centrale a FSN în care s-au grupat: Ion Marcu, Sorin Oprea, Florin Marton, Rodica Giura, Marian Bălăşcan, Ştefan Ivan, Luminiţa Milutin, Adrian Misaroş, Tudorin Liviu Băcan, Tiberiu Efenberger, Cornel Eustatiu, Viorel Florescu, Gruia Săsăran, Alexandru Giura şi alţii, care, în colaborare cu persoane din conducerea centrală a FSN, precum şi din Guvernul condus de Petre Roman (exemplu: Jean Moldoveanu) au pus la punct şi realizat un complot care a fost declanşat exact în ziua fixată pentru comemorarea oficială a celor căzuţi în reprimarea revoluţiei, adică în 12.01.1990, profitând de încărcătura emoţională deosebită a acelei zile, pe care au deturnat-o în folosul lor răspândind în public zvonuri false privind colaborarea conducerii FDR în ascunderea adevăratului număr al celor care şi-au pierdut viaţa în Revoluţie, de implicarea respectivei conduceri în deturnări de ajutoare, precum şi acuzaţii de preluare frauduloasă a Puterii la nivel teritorial şi alte acuzaţii de mai mică importanţă, dar deosebit de abjecte, inclusiv la adresa mea.

A fost provocată astfel organizarea unei demonstraţii care, la investigarea unor personaje infiltrate in mulţime, care au fost recunoscute ca foşti informatori ai fostei Securităţi, au sfârşit prin a revendica ţelul principal pentru care de fapt, se acţionase în mod subversiv şi care nu …… până atunci realizat pe alte căi, adică: Jos Fortuna, unii dintre instigatorii principali fiind Cornel Eustaţiu şi Ion Marcu, care fusese surprins şi chiar fotografiat în timpul zilei, în fost piaţă a Operei, unde incita pe cei prezenţi să meargă să dea jos „ pe cei de la judeţ”, pe care-i învinovăţea de tot ce-i trecea prin minte, dar nu şi pe „cei de la municipiu” , unde deţinea chiar el o funcţie importantă de conducere. In acea noapte Ion Marcu a jucat celebrul episod caragialesc in care a invocat „mesele” care erau de partea sa, cu care prilej mulţi s-au lămurit cu cine aveau de a face, iar, după ce eu mi-am oferit demisia, pentru a calma situaţia, dar nu mi-am dat-o, aşa cum în mod fals şi tendenţios s-a afirmat atunci de către cei care doreau să mă înlăture cu orice preţ, Cornel Eustaţiu i-a cerut lui Claudiu Iordache să preia funcţia de preşedinte a Consiliului Judeţean Timiş, al FSN, ca şi când această funcţie putea fi preluată de drept atunci şi în acele condiţii, iar după refuzul acestuia s-a dus ăi a cerut conducerii Garnizoanei militare Timişoara… în numele revoluţiei (considerându-se în drept s-o reprezinte), ca Armata să preia Puterea la nivel judeţean.

Ceea ce a urmat a fost un soi de coaliţie FDR-Armată, , în condiţiile în care, a doua zi, generalul Gheorghe Popescu (fost pensionar şi reactivat de Nicolae Militaru după ce acesta a devenit Ministrul Apărării în Guvernul Petre Roman, care în noaptea precedentă anunţase pe demonstranţii prezenţi în faţa clădirii Consiliului Judeţean al FSN-Timiş, că preia el funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean FSN) s-a prezentat cu un corp ofiţeresc să preia Consiliul Judeţean FSN- Timiş, adică să facă o lovitură militară de judeţ, cum a observat cineva, în sens peiorativ, dar a fost întâmpinat cu un refuz ferm din partea majorităţii membrilor acestui Consiliu şi inclusiv din partea mea, care i-am explicat că mi-am oferit demisia ceea ce înseamnă cu totul altceva decât a-ţi da demisia, adică înseamnă că urma să fie întrunit Consiliul Judeţean al FSN Timiş care să ia în discuţie oferta mea de demisie, motivată de împrejurările menţionate şi să decidă dacă o acceptă sau o respinge. Pus în faţa acestei situaţii, generalul Gheorghe Popescu a renunţat să mai pretindă că deţine funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş al FSN, dar a acţionat, pe de altă parte, în calitate de înlocuitor al preşedintelui, deşi Consiliul Judeţean Timiş al FSN, după ce a decis că-mi acceptă oferta de demisie din funcţia de preşedinte l-a desemnat pe Petrişor Morar să asigure interimatul acestei funcţii până la organizarea de alegeri judeţene care au avut loc la sfârşitul lunii ianuarie 1990, când s-a ales un nou Consiliu Judeţean al FSN.

Deşi conducerea FDR a fost de acord cu organizarea acestor alegeri, explicând că a preluat conducerea Consiliului Judeţean Timiş al FSN, precum şi a Consiliului Local Timişoara al FSN, în calitate de conducător al revoluţiei, rol pe care nu i l-a contestat nimeni, aşa cum de altfel procedase şi gruparea care a decis constituirea FSN, în capitală, deşi nu avea legitimitatea necesară în acest sens, printr-o participare corespunzătoare la revoluţie. Manevrele celor care intenţionau să înlocuiască conducerea FDR cu grupul pro Consiliul central al FSN au continuat sfârşind cu acordarea dreptului de organizare a alegerilor judeţene …Consiliului Judeţean al FSN aflat în funcţiune, ci unei comisii constituită ad-hoc electorale formată din reprezentanţi ai unor întreprinderi timişorene, dar controlată de către sferele de interese pro Consiliul Central al FSN la care s-au asociat şi unele din noile partide înfiinţate.

Urmarea a fost că a fost împiedicat FDR să participe la organizarea alegerilor cât şi să-si desemneze candidaţi la aceste alegeri şi să fie astfel adus în situaţia de a se dezintegra ca formaţiune politică, sau, şi mai rău, de a fi acaparat de către reprezentanţii unor alte sfere de interese în propriul lor folos.

Într-un asemenea context am propus majorităţii celor care în după amiaza zilei de 20.12. 1989 au fondat Frontul Democratic Român, autodesfiinţarea acestei formaţiuni politice, pe considerentul că şi-a îndeplinit misiunea principală de declanşare şi conducere a revoluţiei, iar în contextul postrevoluţionar nu se mai bucură de încrederea majorităţii populaţiei oraşului Timişoara, precum şi a unei părţi considerabile a Poporului Român, existând riscul de a fi confiscat de o grupare dornică de a profita, în folos propriu, de prestigiul deosebit dobândit în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, aşa cum s-a întâmplat şi cu Frontul Salvării Naţionale.

Ca urmare a acordului acestei majorităţi am procedat la redactarea unui comunicat, în acest sens, care a fost publicat în ziarul Renaşterea bănăţeană, precum şi transmis la Televiziunea Română în cursul lunii februarie 1990.